ELEMENTELE ARHITECTURALE SPECIFICE BISERICII MĂNĂSTIRII DEALU

Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare ea a şi durat de-a lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor original. A fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal fixate în plumb. Inevitabil, pe alocuri piatra şi-a schimbat culoarea, fapt care nu îi ştirbeşte cu nimic farmecul.

De la intrare se poate percepe structura planimetrică, aceea care ne este deja tradiţională, cea cu trei abside, care este şi tipul consacrat edificiilor monahale. Dând roată bisericii se pot observa aceste trei abside, dintre care cele două din dreptul naosului sunt pentagonale în exterior, cea din dreptul altarului este heptagonală şi tustrei sunt semicirculare în interior.

La biserica de la Dealu se remarcă prezenţa unui soclu, înalt de cca 1 m care, cam cu 50 cm deasupra solului, iese puternic în relief, rezultând astfel o bancă din piatră ce înconjoară perimetral biserica. Vizual, profilul în ansamblul său conferă o bază stabilă întregului monument, ce pare a se fi aşezat pentru totdeauna în acest loc. Soclul reprezintă “talpa" bisericii, temelia ei, elementul de stabilitate şi de siguranţă, liantul dintre pământul pe care stă biserica şi care îi oferă siguranţă şi cerul către ea se îndreaptă, înalţă şi semeaţă. Profilul arhitectural îl ajută să realizeze firesc această trecere gradată de la pământ la cer, de la cele materiale la cele spirituale.

Dar înţelesul soclului nu se opreşte aici, el putând fi privit şi ca elementul cheie care vizualizează desprinderea bisericii de pământ şi înălţarea ei. De regulă, bisericile se amplasau pe un loc înalt, lăcaşul de cult fiind simbolul Bisericii spirituale, al “«cetăţii care stă dea¬supra muntelui», la care vor merge popoarele", după cum spune proorocul Isaia sau Mântuitorul Hristos Însuşi: “...nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă" (Matei 5, 14). Biserica despre care vorbim este una dintre acestea, ea fiind amplasată chiar pe un deal, spre a fi văzută de către toţi. Dar mai mult, prin soclul pe care a fost aşezată, ea pare a fi şi mai înălţată iar elementul inferior respectiv, prin profilul ce i s-a dat, poartă un mesaj similar cu cel al părţii superioare a bisericii, acela de înălţare de la pământ la cer.

Acest urcuş a fost întotdeauna simbolizat de înălţarea deosebită a zidurilor şi turlelor bisericilor, de-a lungul timpului observându-se preferinţa către biserici din ce în ce mai zvelte. Şi dorinţa ctitorului de la Dealu a fost aceea de a ridica o biserică cât mai înaltă, o adevărată rugă în piatră ce străpunge cerurile. Caracteristica respectivă nu se referă doar la înălţimea ei exprimată în metri, ci priveşte raportul dintre înălţime şi lăţime. Aspectul acesta este vizibil mai ales în interior, dar nici exteriorul nu este mai prejos, încă de la intrare atrăgând atenţia elansarea verticală a întregului corp al bisericii.

Având în vedere legăturile strânse care au existat între ctitoria de la Dealu şi cea de la Argeş, a fost firesc ca să se creadă că acelaşi meşter a lucrat şi la una şi la cealaltă. Numai că, la biserica de la Dealu este mult mai evidentă tendinţa către verticalitate decât la Argeş, unde nu avem acelaşi sentiment al desprinderii de cele pământeşti, al zborului către cele cereşti.

În Biserică, toate se află într-o armonie şi aranjare bine stabilite, conform ierarhiei rânduite ca pe treptele unei scări. În vârful acesteia se află Iisus Hristos, capul Bisericii. Practic, întreaga creaţie, îngerească şi omenească, este o ierarhie ce urcă spre Dumnezeu, fiind în unire cu cele aflate pe treptele mai înalte, acestea atrăgându-le pe cele mai de jos către cele de sus.

Aprofundarea semnificaţiilor turlei, înţeleasă ca simbol al lumii cereşti, precum şi înţelegerea bisericii, ca fiind trupul mistic încununat de capul său, Hristos – unic şi de neegalat dar Care îi cheamă pe toţi către Sine – au condus către apariţia în cadrul arhitecturii ortodoxe a ceea ce am putea numi volumetrie piramidală. În cadrul acesteia nu există decât un singur element dominant, turla de pe naos – amplasată de regulă în centrul de greutate al compoziţiei arhitecturale – şi căreia i se pleacă celelalte elemente verticale, subordonate ei. Iar în ceea ce priveşte elansarea verticală, trebuie menţionat faptul că aceasta este o transpunere în forme arhitecturale a principiului ierarhiei ce domneşte în cadrul Bisericii ortodoxe, al cărei cap este Iisus Hristos, urmat de apostolii Săi, de ierarhi, preoţi şi credincioşi, cei care formează corpul Bisericii. Privitor la acest aspect, voievodul Radu a renunţat la varianta deja tradiţională a unei singure turle, preferându-o pe cea cu trei – una mai înaltă pe naos şi două mai mici pe pronaos – rezultând un “mănunchi de turle" ce se înalţă spre cer.

Dacă în lumea sârbească întâlnim doar unul sau două elemente verticale – turla de pe naos şi turnul clopotniţă de pe pronaos –Radu cel Mare a preferat introducerea unei noutăţi, o biserică cu trei turle. În felul acesta a rezultat o volumetrie aparte a întregului edificiu, mult mai echilibrată decât în cazul variantelor cu o singură turlă. Valoarea celor două turle secundare e de o “importanţă deosebită în compoziţie, asigurând echilibrul accentelor şi închegarea conturului." Dispunerea specială a turlelor înspre turla cea mare şi nu înspre intrarea în biserică “dă bisericii o înfăţişare elegantă şi o proporţie de ansamblu foarte armonioasă." În plus, intenţia de a conferi monumentalitate întregului edificiu – materializată prin supraînălţarea atât a zidurilor cât şi a turlelor – n-ar fi fost finalizată în cazul prezenţei unui singur element vertical. Acesta ar fi riscat să ajungă o piesă stingheră cocoţată pe masa constructivă a bisericii. Pe când în varianta aleasă la Dealu, prezenţa celor două turle secundare din imediata vecinătate a celei principale conduc către schiţarea unei volumetrii de tip piramidal, o vie ilustrare a ierarhiei specifice Bisericii.

Pe lângă silueta deosebit de plastică şi elegantă a bisericii de la Dealu, ea se detaşează faţă de celelalte ctitorii şi prin înfăţişarea paramentului sau a materialului din care este alcătuită faţada sa. Majoritatea bisericilor din spaţiul românesc sunt alcătuite din azise (rânduri) de cărămidă care, după obiceiul bizantin, alternează cu cele din piatră ori bolovani. Or, aceasta este prima biserică cu faţada din piatră de talie.

Zidurile sunt construite tot din cărămidă – cu o grosime considerabilă, după cum se obişnuia a se zidi bisericile în spaţiul artei bizantine – dar, pentru prima dată în arhitectura românească, ele sunt placate integral cu piatră făţuită, o certă influenţă sârbească, dar mai ales armeano-georgiană. Materialele au fost alese cu grijă, piatră de Câmpulung de cea mai bună calitate şi marmură. Gavril Protul, biograful Sfântului Nifon, ne spune că ea era “tot din piatră cioplită şi stâlpii uşilor şi ferestrelor tot din marmură, cum se vede şi acum bisearică frumoasă şi minunată".

O altă noutate apărută la faţada bisericii de la Dealu este faptul că are “suprafaţa vibrată de un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalţe, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o serie de panouri netede de piatră făţuită, uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ de rame de piatră profilată, formate fiecare din două ciubuce..." Acestea sunt nişte muluri cu profil semicircular, specifice arhitecturii Ţării Româneşti şi Moldovei. Arcaturile nu au câtuşi de puţin un rol constructiv, ci doar unul decorativ, acela de a vibra suprafaţa netedă rezultată din făţuirea pietrei căci, în lipsa lor, faţada ar fi riscat să devină monotonă în netezimea ei continuă.

Se înşiruie una după cealaltă, cele din registrul inferior neaflându-se în raport cu cele superioare, care sunt mai numeroase. Această înşiruire a celor două rânduri de profiluri – mai lentă în partea inferioară, mai alertă în cea superioară – ce învăluie biserica într-o ritmicitate aparte, dau impresia unei hore ce încinge trupul bisericii. După cum vom vedea, ea ar putea fi corespondentul exterior al mişcării circulare, al horei cosmice pe care o vom întâlni în circularitatea formelor arhitecturale interioare şi în horele de îngeri pictate în biserică, în jurul Mântuitorului din turla naosului sau a Maicii Domnului de pe bolta pronaosului.

Dacă sistemul placării cu piatră nu avea să fie preluat în secolele următoare – românii preferând tot cărămida, de diverse forme şi aşezată în fel şi chip pentru a naşte faţade cât mai plastice – în schimb o altă noutate apărută la Dealu avea să devină caracteristică pentru arhitectura muntenească şi, ulterior, şi cea moldovenească. Este vorba despre brâul orizontal din piatră, format aici din trei mănunchiuri de toruri sau profiluri semicirculare şi care, întrucât împarte faţada în două jumătăţi orizontale relativ egale, se mai numeşte şi brâu median. La Dealu, brâul este amplasat puţin mai sus de partea mediană, motiv pentru care registrul superior este mai îngust decât cel inferior, ce pare a avea o mai mare stabilitate.

Brâul nu este doar un element decorativ, ci are şi profunde semnificaţii simbolice. Deoarece Biserica este înţeleasă ca fiind Trupul mistic al Mântuitorului, Mireasă a lui Hristos, Maica Domnului, de aceea locaşul de cult are rolul de a fi icoana materială a trupului omenesc. Din acest motiv şi zidirea bisericească a devenit purtătoare de brâu, după modelul omului. Din cele mai vechi timpuri, cingătoarea, centura, cureaua sau brâul au constituit piese nelipsite ale vestimentaţiei popoarelor, ele semnificând puterea, fidelitatea, curajul sau perseverenţa în îndeplinirea unor acţiuni măreţe. El este simbolul puterii de a lupta cu ispita şi de a ieşi biruitor – “şi m-ai încins cu putere spre război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea" (Ps. 17,43) – aşadar este însemnul curăţiei sufleteşti şi trupeşti. Ca atare, el este purtat şi de către monahi, în unele ordine călugăreşti fiind preferată funia, ca semn al maximei umilinţe.

Fiind un element de vestimentaţie atât de răspândit, cu o certă încărcătură spirituală şi având în vedere şi semnificaţiile bisericii de trup al lui Hristos, este lesne de înţeles apariţia acestui inedit element arhitectural pe faţada bisericii Mănăstirii Dealu. Dacă turla este capul, atunci corpul bisericii, trupul, nu se poate prezenta decât încins cu brâul curăţiei, al dreptăţii, al măreţiei şi al puterii.

Partea superioară a oricărei clădiri este privită ca fiind încununarea întregului corp construit, ca atare ea trebuie şi este cel mai adesea tratată în mod deosebit. În cazul bisericii Dealu cornişa este alcătuită din trei rânduri de profiluri, ce ies în consolă unul deasupra celuilalt, formând un fel de streaşină dar nu excesiv reliefată.

Un alt element care atrage atenţia şi care a fost şi a rămas unicat în arta românească este modul de dispunere a decoraţiei în piatră. La modalitatea de vibrare a suprafeţei din piatră prin elementele profilate se adaugă şi fragmentele din piatră sculptată, care punctează elementele principale ale bisericii: turla cea mare cu baza sa pătrată, cele două turle mai mici, rozetele ce serveau ca răsuflătoare şi panourile aflate de o parte şi alta a intrării.

Vocabularul decorativ specific sculpturii de la Dealu este deosebit de elegant şi sobru, preferându-se geometrizarea elementelor şi motivul decorativ al entrelacsului, elementele decorative fiind, în marea lor majoritate, de provenienţă armeano-georgiană. Din păcate, ancadramentele ferestrelor despre care avem toate motivele să credem că erau bogat ornamentate, au fost înlocuite în timpul lui Bibescu, cu unele din marmură, simple, fără nici un profil.

Un alt element oriental îl găsim în partea superioară a intrării în biserică realizată din bolţari tăiaţi ondulat, după “tradiţia tehnicii arabe, moştenită de către turci. Aceasta ne îndreptăţeşte să recunoaştem aici mâna de lucru a unui pietrar venit poate din Constantinopol, unde se întâlnesc deopotrivă tradiţiile structive şi decorative ale artei arabe şi ale celei armene – grefate peste vechiul fond bizantin, atât de complex şi el – pe temeiul cărora înfloreşte tocmai la începutul veacului al XVI-lea o bogată arhitectură turcească." Acest tip de alternare a blocurilor din marmură colorate în alb şi o nuanţă roşiatică apare de două ori, el punctând partea superioară a intrării în biserică, în spaţiul pronaosului, dar şi a intrării în naos.