RADU CEL MARE, DOMN SI CTITOR

Radu IV, numit şi “cel Mare" era un coborâtor din stirpea Basarabilor, fiu al lui Vlad Călugărul, dar nelegitim. El a domnit împreună cu tatăl său începând cu anul 1492 pentru ca, din aprilie 1495, să rămână singur stăpânitor, până în aprilie 1508. Se cuvine ca mai întâi să fie lămurit de ce a fost numit “cel Mare", un apelativ ce nu apare foarte des la domnitorii noştri şi care nu i-a fost acordat de truditorii cancelariei domneşti sau de cronicari, care l-au numit Radu Voevod sau “cel Bun". După cum sublinia Pavel Chihaia în cuvântarea rostită cu ocazia împlinirii a 475 de la sfinţirea Mănăstirii Dealu, Radu IV este cel pe care “cronicarii l-au numit «cel Bun», iar Gheorghe Şincai, pentru folosul şi valoarea faptelor sale, i-a lăsat pentru posteritate numele de Radu cel Mare..." Într-adevăr, în Hronicul... lui Gh. Şincai (1754-1816), întâlnim preluată ideea că Radu a “îndreptat lucrurile beserecesci în Valahia şi pentru aceea să numesce Radul cel Mare." Neîntâlnit în Viaţa Sfântului Nifon dar prezent în Letopiseţul cantacuzinesc, termenul de “cel Mare" demonstrează că a fost acceptat ulterior de istorici.

În mod paradoxal, el nu a fost determinat de cine ştie ce biruinţe în războaie, aşa cum se obişnuia în vechime, întrucât sub raport militar şi politic Radu cel Mare a fost de o obedienţă ce ar putea să tulbure o conştiinţă obişnuită cu faptele de vitejie ale unui Mircea “cel bun şi Mare", Ştefan cel Mare şi Sfânt sau ale lui Mihai Viteazul. Radu cel Mare s-a ferit pe cât de poate de duşmănia cu cei puternici şi fiind, în plus, şi foarte bolnăvicios. Astfel că a fost un domnitor iubitor de pace, conştient că aceasta este izvorul tuturor mulţumirilor.

Ca atare, a avut parte de o domnie relativ lungă pentru acele tulburate vremuri, iar caracterizarea ce i-a fost făcută în Istoria românilor este cât se poate de grăitoare: “n-a purtat războaie, a dorit pacea şi s-a ocupat îndeosebi de treburile bisericeşti şi culturale. Astfel, el a chemat la sine pe Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului şi, cu ajutorul lui, a reorganizat biserica munteană, hotărând că, pe lângă mitropolia, cu reşedinţa la Argeş – care se va muta la Târgovişte, aşa cum voise Nifon, abia pe vremea lui Neagoe Basarab, în 1517 – să fie şi doi episcopi: unul la Buzău şi celălalt în Oltenia, la Râmnicu Vâlcea. A zidit apoi frumoasa biserică a mănăstirii Dealu, de piatră şi cu podoabe de marmură. În sfârşit, a chemat la sine pe călugărul Macarie, tipograful, care lucrase mai înainte în Peninsula Balcanică, într-o mănăstire lângă Cetinie, şi i-a comandat cea dintâi carte tipărită la noi, un Liturghier care a apărut în 1508, în limba slavă, limba cancelariei şi a bisericii, în acea vreme". Sau, în altă ediţie, aflăm că măreţia lui Radu stă în “activitatea de ordin bisericesc şi cultural pe care a desfăşurat-o; în organizarea pe care a dat-o ierarhiei muntene, în ctitoriile şi milosteniile sale, în introducerea tiparului".

Dacă Radu n-a iubit războiul, în schimb “a ţinut la cele dumnezeieşti. Biserica n-a avut mulţi apărători şi sprijinitori ca el", iar despre activitatea lui Radu cel Mare, în special cea de ctitor, se poate spune că a fost de o “prodigioasă eficacitate." Marea majoritate îl cunosc doar ca pe ctitorul bisericii Mănăstirii Dealu, puţini ştiind faptul că implicarea sa în dezvoltarea arhitecturii eclesiale a fost mult mai profundă, ea manifestându-se pe două planuri: unul privitor la ridicarea de noi biserici (de regulă pe locul unora mai vechi) altul privitor la înzestrarea ctitoriilor deja existente cu averi care să le asigure un trai decent vieţuitorilor respectivelor lăcaşuri bisericeşti.

Dar, oricât de multe ar fi bisericile refăcute sau ajutate, numele lui a rămas legat pe vecie de cel al ctitoriei de la Dealu, semnificativă fiind în acest sens lapidara menţiune a Letopiseţului cantacuzinesc –"Radul-vodă cel Mare, acesta au făcut Mănăstirea din Dial şi au domnit ani 15"– sau cea a lui Radu Popescu – “stând la domnie Radul vodă, în urma tătâne-său Vlad vodă, au făcut mănăstirea den Deal, frumoasă, şi o au înzestrat cu moşâi bune şi cu altele, de toate." În special Nicolae Iorga este cel are atunci când se referă la activitatea de ctitor a lui Radu cel Mare nu menţionează decât o singură biserică, cea de la Dealu, precizând că el a făcut la rândul lui “un sfânt lăcaş, dar numai unul, asupra căruia a grămădit toată bogăţia ce-i stătea la îndemână. Pe un deal, de-asupra Târgoviştii şi cursului Ialomiţei, în mijlocul viilor domneşti, el înălţă, înlocuind o veche bisericuţă ce fiinţa încă la 1431, o strălucită clădire într-un stil nou, deosebit de al înaintaşilor." Aşa că, cel care a conferit Mănăstirii Dealu un rol deosebit în istoria culturală a ţării a fost Radu cel Mare, care a făcut ca biserica ridicată aici să fie “cea mai măreaţă din câte se zidiseră până atunci pe pământul Ţării Româneşti".

Din păcate, relaţiile lui Radu cel Mare cu Sfântul Nifon nu au fost lipsite de tulburare, domnitorul dând dovadă de slăbiciune şi de subiectivitate, fapt care ne-ar putea pune pe gânduri şi ar putea zdruncina admiraţia pe care ne-au trezit-o cronicile şi relatările privitoare la Radu cel Mare. Dar chiar şi cei mai mari oameni sunt supuşi greşelii şi poate că, în final, ar merita să-i păstrăm o amintire frumoasă, gândindu-se la faptul că felul său de a fi a stârnit totuşi respectul şi admiraţia contemporanilor săi. Astfel că, deşi lipsa de fermitate morală au făcut ca relaţiile sale cu Sfântul Nifon să se termine tragic, el a rămas în memoria istoriei ca fiind paşnic, bun, cu urechea mereu plecată la nevoile Bisericii, într-un cuvânt, “cel Mare".