DEALU ÎN LITERATURĂ

CÂNTECUL LUI MIHAI VITEAZUL
– poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

"Auzit-aţi de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz
Care veşnic şade treaz
Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai
Ce sare pe şapte cai
De strigă Stambulul vai?

El e Domnul cel vestit
Care-n lume a venit
Pe luptat şi biruit.

Spuie râul cel oltean,
Spuie valul dunărean
Şi codrul călugărean

Câte lupte au privit,
Câte oşti au mistuit,
Câte oase-au înălbit?

Mulţi ca frunzele de brad,
Ca nisipul de pe vad,
Ca gemetele din iad!

Spuie corbii munţilor
Şi fiarele codrilor
Care-a fost nutreţul lor?

Fost-au leşuri tătăreşti
Şi turceşti şi ungureşti
Date-n săbii româneşti!

Alelei! Mihai, Mihai!
Căci de noi milă nu ai,
Să ne scapi de-amar şi vai!"

"TRECUTUL. LA MĂNĂSTIREA DEALULUI
Grigore Alexandrescu
(Dedicat măriei sale, prinţului nostru
– este vorba de Gheorghe Bibescu (1842-1848). Se presupune că poezia a fost scrisă în august 1844, când domnitorul, însoţit poate de poetul Gr. Alexandrescu, a vizitat Mănăstirea Dealului).

Precum o sentinelă, pe dealul depărtat
Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt
Se-ntinde împrejuru-i, pustiu şi învechit,
De iedera bătrână, de muşchi acoperit.
Acolo au odihna, locaş adânc, tăcut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
Un cap îi prezidează şi dacă s-o-ntâmpla,
Cu vreme, România s-ardice fruntea sa,
P-a Dâmboviţei vale oştiri de s-or ivi,
Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi.

Eu în copilărie iubeam să mă opresc
Pe dealul mănăstirii, şi-n vale se privesc
Măreţul turn, trist martor l-al nostru trist apus,
Ş-a cărui origină în veacuri s-a răpus,
Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi
Vedeau române taberi pe câmpi nemărginiţi
În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori,
Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
Precum atâţi nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.

Dar pentru ce oraşul atât de strălucit
Acum între oraşe e cel mai umilit?
Ce voie preaînaltă, ce lege porunci
Căderea deopotrivă cu înălţare-a fi?
E o fatală soartă? sau pe acest pământ
Lăsă urmele sale blestemul unui sfânt?
Daca însă o ţară, un neam ar fi dator,
Când au greşit despoţii, nelegiuirea lor
A o plăti, atuncea oraşul osândit
Şi numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălţat la cer;
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sângele dupe pietre încă nu l-au spălat.

Orcum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit;
O iubesc căci e tristă şi căci a suferit:
Şi precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Aşa în a mea râvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, ţărâna lor slăvesc.
Încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam.
Când la apusul zilei scheletul lor priveam.
“P-aici, ziceau bătrânii, o boltă arătând,
Intră tânăra doamnă, frumoasă şi fugind
De cetele tartare, când ele-acest palat,
Lipsind oştirea noastră, în treacăt au prădat.
Peştera, ce se-ntinde departe sub pământ,
Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut
Îşi are răsuflarea: în sânul ei găseşti
Averi nenumărate, comorile domneşti;
În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
Şi când vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai arătat."

Astfel ziceau, şi vremea un pas a mai făcut,
Şi chiar acele iesme azilul ş-au pierdut!
Tot e tăcut şi jalnic: însă aşa cum eşti
Singură porţi povara mărirei româneşti,
Târgoveşte căzută! poetul întristat
Colore variate în sânu-ţi a aflat,
Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta,
A vitejilor umbră d-am şti să o cinstim,
Vrednici de libertate noi am putea să fim.
Am afla de la dânşii ce jărtfe trebuiesc,
Prin câtă energie naţii se mântuiesc.

A! facă provedinţa ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemuririi loc,
Să fie nouă cârmă, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirii ducea pe Istrail!"
[1847]

"O LACRIMĂ DE PRINŢ PE MORMÂNTUL LUI MIHAI
Ion Heliade Rădulescu
(Poezie făcută cu prilejul mergerii măriei sale la mănăstirea Dealului, unde se află capul lui Mihai Viteazul)

Deşteaptă-te, Române! Te-nchină! Te smereşte!
Virtutea pe mormântul virtuţii-a’ngenunchiat,
Prin lacrime tributul acuma ea plăteşte
Atâtor generaţii ce’n timp s’au strecurat!

Virtos e prinţul, care din tronu-i se pogoară
Şi’n lacrimi salutează pe prinţul mormântat!
Virtutea cu virtutea acuma se măsoară,
Virtos e prinţul nostru, că azi a lăcrămat!

Aşa! Românul astăzi resfrînge’n el pe tată
A ţării care naşte copii îmbărbătaţi!
În lacrima lui vede nădejdea-i înviată:
Românii azi în simţuri se simt reînviaţi!

Virtos e prinţul care din tronu-i se pogoară!
Şi merge de salută pe prinţu’nmormântat!
Virtutea cu mărimea atuncea se măsoară!
E mare prinţul nostru, că azi a lăcrămat!

Şopteşte el în taină pe piatra mormântală,
A prinţului, subt care Românul triumfă!
Cu umbra el vorbeşte, îi dă o socoteală,
De tot ce are’n pieptu-i, de tot ce va lucra!

În preajma lui se’nşiră în umbre coloroase
Vitejii care ţara cu braţ au apărat,
Mihai Viteaz e capul, şi steaguri triumfale
Au fluturi cu mărire pe capul înstelat!

O lacrimă atuncea din ochi-i se strecoară,
Salută el pe şeful şi bravii i se’nchin,
În sufletu-i pătrunde,’n cuget se pogoară,
Mihaiu întinde mâna şi umbrele s’alin.

În parte... sunt ei singuri, în faţa lor e ţara,
E ţara! Şi Românul! E omul! Şi pământul!
Pământul este omul şi omul este ţara!
E vatra părintească! cenuşa! şi mormântul!

Din aste două margini, unime vor a face;
Mihaiu pe prinţ salută şi prinţul pe Mihaiu!
Trăeşte azi Românul... dar oare are pace?
Trăieşte tu, Române, căci pace o să ai!!...

Virtos e prinţul care din tronu-i se pogoară!
Şi merge de vizită pe prinţu ’nmormântat!
Subt cârma lui himera se stinge, se doboară!
Virtos e prinţul nostru, căci azi a lăcrămat!

Ai deşteptat, Părinte şi prinţe tot d’odată!
Ai deşteptat gândirea ce-n noi adormita!
Răsfrângem noi în tine p’adevăratul tată!
Prin tine azi Românul se’nvaţă a cugeta!

Învaţă el să tacă, învaţă să lucreze,
Priveşte’n cugetarea-ţi un mare viitor,
Aşteaptă el ca dreapta-ţi şi mâna-ţi să deslege
Al coardei nod cel mare... şi este răbdător!

O lacrimă, şi iată, o inimă de tată....
Un tată, şi Românul e om adevărat!
Un prinţ cerut-a ţara şi prinţul iată-l gata:
Un tată vrea Românul, şi iată, l-a aflat!

Unime vede’n tine de prinţ şi de părinte;
În lacrima-ţi cunoaşte un dor înflăcărat,
O inimă română, un suflet ce nu minte!...
Românul azi răsuflă cu viaţă reînviat!

Virtos e prinţul care din tronu-i se pogoară
Şi merge de salută pe prinţu’nmormântat!
Virtutea cu mărimea atuncea se măsoară,
E mare prinţul nostru, căci azi a lăcrămat."