PRIMELE TIPĂRITURI ROMÂNEŞTI DE LA MĂNĂSTIREA DEALU

În vremea lui Radu cel Mare cultura europeană cunoscuse una dintre cele mai mari invenţii, şi anume tiparul. Tipografiile se înfiinţau foarte repede, îndeosebi în marile oraşe şi centre universitare, acolo unde cererea de carte era mare. Dar peste o jumătate de veac i-a trebuit tiparului ca să ajungă la noi şi din acest motiv nu ne putem lăuda cu nici un “incunabul" tipărit la noi, adică nici una dintre cărţile apărute între 1450 şi 1500. Conform altor opinii, în varianta în care se lungeşte termenul de încadrare al incunabulelor până către 1520, ne putem lăuda cu trei tipărituri datorate râvnei lui Radu cel Mare: Liturghierul, Octoihul şi Tetraevanghelierul tipărite de Macarie.

Într-o mănăstire aflată la 20 km de Cetinje, capitala statului Muntenegru, se stabilise un călugăr, Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), ce învăţase arta tiparului la Veneţia şi care apucase deja să tipărească câteva cărţi, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părţi 1493 şi 1494), Psaltirea (1495) şi Molitvelnicul (1493 1495). Dar, condiţiile politice şi culturale neprielnice, precum şi relaţiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-şi afle adăpost la noi, fără să ştim cu certitudine unde s-a stabilit. Cei mai mulţi consideră că la Mănăstirea Dealu, tocmai terminată şi înzestrată cu cele necesare şi care oferea lui Macarie un mediu familiar, cel monahal şi, ca atare, propice unei munci migăloase şi fără tulburări din afară.

Aşadar, la mănăstirea Dealu şi din râvna domnitorului Radu au apărut primele tipărituri româneşti, începând cu un Liturghier slavonesc (prima ediţie a acestei cărţi de cult în Biserica Ortodoxă), dar care a fost gata abia la câteva luni de la moartea lui (1508). Din epilogul sau nota finală aflăm că “s-a început această sfântă carte... după porunca domnului Io Radu voievod, să-i fie lui veşnică pomenire, şi s-a săvârşit această carte din porunca întru Hristos Dumnezeu binecredinciosului şi de Dumnezeu păzitului şi prea luminatului domn Io Mihnea, marele voievod a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de la Dunăre... în anul dintâi al domniei sale, ostenindu-se şi smeritul monah şi preot Macarie. În anul 7016 (1508), crugul soarelui 16, al lunei 5, indiction 11, luna noemvrie 10 zile."

Mihnea Voievod (1508-1510) a continuat opera înaintaşului său, punând să se tipărească aici un Octoih, apărut însă sub Vlăduţ Voievod (1510-1512), iar mai târziu, în 1512, sub Neagoe Basarab, un Tetraevangheliar – din care există şi ceea ce s-ar putea numi ediţie de lux, adică un exemplar realizat pe pergament. Toate sunt tipărite în limba slavonă de redacţie medio-bulgară, împodobite cu numeroase frontispicii şi iniţiale înflorate care au cunoscut o largă difuzare la noi, dar şi în ţările slave sud-dunărene.

După 1512, în timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), Macarie a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei (1512-1521), cu sediul la Târgovişte. În această calitate a îndrumat întreaga viaţă bisericească a ţării şi a sprijinit toate acţiunile culturale şi constructive ale domnitorului, dar nu a mai avut răgazul, banii şi energia de a se mai ocupa cu tipăritul. Numai că tiparul nu a părăsit definitiv Mănăstirea Dealu, el întorcându-se aici în zilele domnitorului Matei Basarab. Acesta a fost preocupat de tipărirea cărţilor în general, nu doar a celor de cult şi s-a bucurat de sprijinul Mitropolitului Petru Movilă al Kievului (†1646). Mănăstirea Dealu, avându-l ca egumen pe Varlaam Arapul, a avut şi ea cinstea de a găzdui această tiparniţă astfel că aici au apărut Evanghelia învăţătoare sau Cazania (1644), importantă pentru faptul că se număra printre primele cărţi tipărite în limba română, cu litere slavoneşti. Au urmat Liturghierul (1646) – în care, într-una din imagini, alături de Matei Basarab şi Doamna Elina, apare şi arhimandridul Ioan – şi Urmarea lui Hristos (1647), ambele în slavoneşte.

Cel care a ajutat, poate doar moral, la traducerea din rusă a Evangheliei învăţătoare a fost Udrişte Năsturel (cca 1596-1657), cumnatul domnitorului. Această Cazanie a fost tipărită iniţial la Govora (1642) cu osteneala ieromonahului Silvestru dar a fost retipărită într-o ediţie mult amplificată la Mănăstirea Dealu, în 1644. Una dintre cele mai valoroase contribuţii ale cărturarului muntean a rămas traducerea din latină în slavona rusă a preabine cunoscutei opere, atribuite lui Thomas de Kempis, De imitatione Cristi (Despre urmarea lui Hristos). Opera era deja destul de cunoscută în lumea occidentală, iar prin traducerea şi tipărirea într-o limbă accesibilă lumii slave ortodoxe, ea avea să se bucure de o largă circulaţie în acest mediu.

După această perioadă, tiparniţa avea să poposească la Târgovişte şi prin alte centre ale ţării, fără a se mai întoarce la Mănăstirea Dealu dar, pentru totdeauna, începuturile tiparului românesc vor rămâne legate de acest loc.