DEALU, LOC DE ODIHNĂ AL VOIEVODULUI MIHAI VITEAZUL

Fiu al lui Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul este cel intrat în legendă prin faptul că, deşi condamnat la decapitare de către predecesorul său, Alexandru cel Rău, a rămas în viaţă refuzând să-şi plece grumazul pe butucul călăului şi a rămas semeţ şi drept, motiv pentru care călăul a mărturisit că nu poate lua viaţa unui astfel de om. Este cel rămas în istorie ca fiind unificatorul de neam şi ţară, primul care s-a putu numi “din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei." Paşii l-au purtat şi către acest loc, astfel că, la mănăstirea Dealu s-a încheiat în 9 iunie 1598 tratatul dintre Mihai Viteazul şi împăratul Rudolf al II-lea, prin care domnitorul muntean recunoştea suzeranitatea împăratului, dar fără plata tributului.

Se ştie despre uciderea marelui voievod în Câmpia Turzii, undeva în Ardeal şi despre faptul că a fost decapitat, iar trupul i-a fost batjocorit şi lăsat să zacă undeva, în afara taberei. După trei zile, nişte sârbi îl îngropară pe furiş, iar capul a fost luat de către comisul Radu Florescu – cel care îl ajutase pe Mihai Viteazul ca să-si prezinte candidatura, când fusese numit domn al Ţării Româneşti – şi îngropat la Mănăstirea Dealu, lângă tatăl său, peste mormânt fiind aşezată o piatră prin grija lui Radu Buzescu.

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i-au îndemnat cugetul şi obârşia. “Şi aşea s-au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce-au făcutu nemţilor" se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv: “şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din 'ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr' de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân-îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade-să să blestemăm... pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr' de nici o vină". Din acea vreme au rămas o serie de poeme ale grecilor care sperau în ajutorul lui pentru a scăpa de jugul turcesc, dintre care reţinem poema vistiernicului Mihai Stavrinos, închis în cetatea Bistriţei după uciderea lui Mihai, şi care preamărea şi deplângea Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai Voievod:

“Vlahul, se cuvine,
Fietecine,
Să poarte cernit strai
Că a murit Mihai
Că şi-au pierdut domnul
Viteazul şi omul,
Cu nume de faimă
De-l rosteau cu teamă,
Cari mai de cari,
Turcii şi tătarii,
Ungurii şi leşii,
Tremurând ca peştii."

Iar cronicarul Radu Popescu menţionează, nu fără sarcasm, “ci dar acest sfârşit au dat Mihai-vodă, că cu înşălăciune l-au omorât; care au supus domniia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi."

Dar peste toate aceste considerente, un lucru este clar, acela că în biserica de la Dealu, candela de deasupra mormântului marelui voievod “nu se va mai stinge iar «pohta» lui, împlinită definitiv de acest bimilenar popor, care a sângerat de atâtea ori pentru ea, rămâne un comandament patetic şi pentru generaţiile ce vor urma.

«Auzit-aţi d'un oltean» vor întreba bătrânii pe nepoţi.
«Auzit-am, auzit,
Auzit-am d'un Mihai
Ce luptă pe şapte cai,
De-au strigat duşmanii, vai!»“

Şi chiar dacă o mică parte a contemporanilor marelui domnitor nu au avut prea mare preţuire pentru înfăptuirile sale, în schimb, generaţia paşoptistă, “angajată în lupta pentru crearea statului naţional român, îl va recunoaşte pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor."