MEŞTERII BISERICII MĂNĂSTIRII DEALU

În privinţa meşterilor care au trudit la ridicarea bisericii nu avem prea multe amănunte, ca atare nu putem veni decât cu presupuneri. Unii cred că biserica a fost decorată de un meşter provenind din mediul armeano-georgian din Constantinopol, sau că motivele decorative sunt opera unui oriental, adus de ctitor din Imperiul Otoman. Cert este faptul că, de îndepărtată obârşie caucaziană, decorul de împletituri a ajuns aici prin intermediul şantierelor de la Istambul. Dar meşterii armeni despre care se presupune că au lucrat nu erau decât pietrari şi sculptori, nu şi arhitecţi.

Datorită similitudinilor dintre bisericile de la Dealu şi Curtea de Argeş, s-a emis ipoteza ca meşterul să fi fost unul şi acelaşi. Tot ce se poate ca cel care a trudit cu organizarea şi coordonarea muncii de pe şantierul de la Dealu să fi fost acel legendar Manolis de Niaesia, un armean sau georgian emigrat la Constantinopol. Oricare ar fi adevărul, cert este faptul că meşterul respectiv era familiarizat cu structurile arhitecturale specifice lumii ortodoxe sârbeşti, dar şi ale lumii orientale.

Cât priveşte zugravii, despre ei avem ceva mai multe date. În timpurile actuale, termenul de “zugrav" şi-a pierdut din bogăţia sensului de odinioară, el fiind definit în DEX ca fiind mai întâi “lucrătorul specializat în zugrăvit" şi abia mai apoi “pictor (de biserici)." Dar, în vechime, termenul era legat de rădăcina sa grecească, zographos, adică cel care scrie/pictează viaţa, astfel că toţi pictorii de biserici de odinioară purtau denumirea de “zugravi de subţire", pentru a fi deosebiţi de ceilalţi care se ocupau doar cu zugrăveala, în general, fără conotaţii sacre. Pictorul iconar sau zugravul (zographos) are în faţă o provocare şi o menire extrem de dificilă, ce pare imposibilă la prima vedere. Căci pare a-i cu neputinţă ca să picteze, cu mâini trupeşti şi cu materiale perisabile – ce nu se deosebesc prin constituţia lor biologică de alte materiale folosite în zugrăveli – realităţi cereşti şi veşnice. Pictura sa este din această lume, dar trimite către altă lume, către împărăţia cerurilor. De-a lungul timpului, la biserica de la Dealu, s-au succedat, pe rând, zugravi autentici, făuritori de icoane, dar şi pictori, simpli meşteşugari ai frumuseţii acestei lumi materiale.

Din pictura originară nu s-a mai păstrat de multă vreme nimic. Se ştie că Radu “a zugrăvi n-au apucat", de această “zidire împărătească" urmând a se ocupa Neagoe Basarab, cel care a zugrăvit-o în 1515, cronica ţării menţionând faptul că s-au folosit “văpsele şi aur". Pictori se pare că au fost un anume Dobromir, sârb de origine, împreună cu ajutoarele sale, Jitianu şi Stanciu. Acest Dobromir era din Târgovişte, zugrav de renume după cum se vede din faptul că a fost solicitat la ctitorii domneşti şi boiereşti de seamă, fapt care arată importanţa de care se bucura în ochi domnitorului ctitoria de la Dealu.

Această pictură avea să se deterioreze, astfel că domnitorul Constantin Brâncoveanu a adus o echipă de meşteri pentru a reface podoaba interioară a bisericii. Având în vedere importanţa bisericii Dealu în conştiinţa domnitorului martir, se pare că echipa de meşteri adusă a fost aceeaşi care a lucrat şi la Mitropolia din Târgovişte: Constantin, Preda, Nicolae şi Radu.

Dar, după cum s-a văzut şi din istoricul mănăstirii, vicisitudinile au făcut ca totul să se strice, reparaţiile din timpul lui Bibescu-Vodă impunând şi refacerea picturii. În acest sens, după multe tatonări şi ezitări, a fost ales un pictor francez, André Dérigny, ce lucra în ulei, nu în frescă – cu condiţia ca acesta să păzească “reguli ce religia răsăriteană a Bisericii greceşti cere a se păzi". După cum era de aşteptat, nici pictura bisericii, nici cea a tâmplei sau a iconostasului – realizată de zugravul Iohan Avild Dorben în 1849 – nu au fost la înălţimea aşteptărilor.

De aceea, o dată cu punerea temeliei la noul paraclis în 1955, s-a constatat că, “pentru a se putea da sfântului locaş înfăţişarea de la început, atât această zugrăveală cât şi tâmpla trebuie înlocuite, ele necorepunzând unei biserici ortodoxe, zugrăvită întâi în vremea evlaviosului voievod Neagoe Basarab". Drept care pictura bisericii mari a fost încredinţată pictorului Iosif Keber (1897-1989), care nu a apucat să lucreze decât altarul şi iconostasul, totul încetând în anul 1958.

Lucrările la biserica Dealu au fost reluate mulţi ani mai târziu, în 1985, sfârşindu-se patru ani mai târziu, podoaba naosului şi a pronaosului fiind realizate de un colectiv de pictori bisericeşti, sub directa îndrumare a Prea Cuvioşiei Sale Arhimandritul Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim.

În ziua de 14 septembrie 2002, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, în timpul Sfintei Jertfe, Părintele Sofian a fost chemat la Domnul, la Cel pe care L-a slujit o viaţă întreagă, căutând să-I prindă Chipul în materialitatea formelor şi a culorilor, pentru a-L putea vedea acum faţă către faţă.